Istoria cunostintelor despre evolutie - până la Darwin
Analiza fenomenului evoluţiei biologice, generând o permanentă dispută între materialism şi idealism, a început din zorii cunoaşterii şi continuă şi astăzi.
Mitul creaţiei, născut în mintea oamenilor primitivi şi a celor mai mulţi oameni religioşi, are ca element definitoriu imaginea statică a unei lumi care a fost creată, iar o dată ce a fost creată, nu s-a mai schimbat.
Însă germenii evoluţiei biologice au persistat în minţile omeneşti în decursul anilor şi, în cele din urmă, s-au transformat în teorii ale evolutiei biologice, care încearcă să explice fenomenul dezvoltării lumii ce ne înconjoară prin sine însăşi, în baza legităţilor istorice.
Ne vom referi la particularităţile dezvoltării ştiinţelor naturale în diferite epoci, menţionând anumite personalităţi ale acestor timpuri:
Vechea gândire indiană avea un sens adânc evoluţionist, însă mitologizat. Zoologul indian Helen Spurway vede în Vishnu simbolul evoluţiei vertebratelor, în zeiţa Laksmi - simbolul selecţiei sexuale, iar în Shiva - discontinuitatea în evoluţie.
Însă, demitologizarea reală a cunoaşterii apare în gândirea Greciei antice, în cadrul multiplelor forme ale filozofiei greceşti se află în germene aproape toate concepţiile ulterioare ale evoluţiei biologice.
Anaximandru din Milet (610-546 î.e.n.) constată acţiunea factorilor mediului asupra organismului. "Animalele - afirmă Anaximandru, - sunt născute prin acţiunea căldurii solare asupra mâlului umed, apoi ele au ieşit pe uscat şi atunci, au suferit modificări. Primele animale s-au născut în apă, chiar omul se trage din peşti..."
Heraclit din Ephes (540-480 î.e.n.) susţine că apariţia şi dezvoltarea vieţuitoarelor este rezultatul unităţii şi luptei contrariilor, care se susţin reciproc şi determină mişcarea materiei. Anume lui îi aparţine afirmaţia clasică "panta rhei" - totul curge. Heraclit pune bazele concepţiei automişcării materiei, izvorul mişcării fiind contradicţia.
Empedocle din Agrigentum (483-423 î.e.n.) susţine că lumea se dezvoltă din patru rădăcini veşnice: focul, aerul, apa, solul. Lumea lui Empedocle oscilează între împărăţia Urii şi cea a Iubirii, generatoare de cicluri succesive de viaţă.
Empedocle din Agrigentum (483-423 î.e.n.) susţine că lumea se dezvoltă din patru rădăcini veşnice: focul, aerul, apa, solul. Lumea lui Empedocle oscilează între împărăţia Urii şi cea a Iubirii, generatoare de cicluri succesive de viaţă.
Anaxagoras din Clazomenes (500-428 î.e.n.) poate fi considerat ca predecesor al teoriei panspermiei (originea cosmică a vieţii), deoarece este autorul concepţiei venirii germenilor vieţii de pe alte planete.
Democrit din Abdera (460-360 î.e.n.) este socotit (alături de profesorul său Leucip) autorul teoriei atomistice. El susţine ideea că germenii vieţuitoarelor reprezintă nişte microparticule care reproduc în miniatură diferite părţi ale corpului, de unde migrează în organele reproductive. Democrit susţine că hazardul este legea de bază a naturii, pe care noi o ignorăm/ Tot el divizează animalele în două grupe: cele fără sânge (nevertebratele?) şi cele cu sânge (vertebratele?), clasificare care a dominat timp de milenii.
Democrit din Abdera (460-360 î.e.n.) este socotit (alături de profesorul său Leucip) autorul teoriei atomistice. El susţine ideea că germenii vieţuitoarelor reprezintă nişte microparticule care reproduc în miniatură diferite părţi ale corpului, de unde migrează în organele reproductive. Democrit susţine că hazardul este legea de bază a naturii, pe care noi o ignorăm/ Tot el divizează animalele în două grupe: cele fără sânge (nevertebratele?) şi cele cu sânge (vertebratele?), clasificare care a dominat timp de milenii.
Hipocrate din Cos (460-377 î.e.n.) realizează (în colaborare cu elevii săi) o sinteză a "cunoştinţelor din medicină, embriologie, fiziologie, anatomie, expusă în lucrarea sa "Corpus Hipocraticus". El a studiat embrionul de găină şi cel uman. Hipocrate este considerat fondatorul medicinii.
Aristotel din Stagira (384-322 î.e.n.) reprezintă mintea genială a antichităţii. El a fost magistrul lui Alexandru cel Mare (Machedon) şi elevul lui Platon. Este bine cunoscută afirmaţia lui, care a devenit clasică: "Amicus Plato, sed magis amica veritas" - Prieten îmi este Platon, dar mai mare prieten îmi este adevărul.
Aristotel este considerat fondatorul zoologiei datorită unor ample sinteze ştiinţifice: "Istoria animalelor", "Părţile animalelor", "Generaţiile animalelor", "Mişcările animalelor". Analizând embrionul de găină, el constată dezvoltarea progresivă a organelor în timpul embriogenezei.
Aristotel a fost un adept al concepţiei autogenezei vieţii. De exemplu, el afirma că "vieţuitoarele pot să apară nu numai la încrucişare, ci şi din mâl", însă în ideile sale era fixist cu toate că foarte aproape de transformism.
În ce priveşte locul omului, Aristotel îl consideră ca pe un animal - "zoon politicon" - în care s-au realizat toate intenţiile naturii.
El introduce noţiunea de specie ca o categorie logică şi aranjează vieţuitoarele conform "scării gradaţiei" naturii, de la plante la animale şi apoi la om.
Teophrast din Eres de Lesbos (370-287 î.e.n.) este considerat fondatorul botanicii. Fiind elevul lui Aristotel, Teophrast generalizează datele despre plante şi scrie lucrarea "Istoria plantelor". El susţine ideea despre transformarea plantelor sub acţiunea factorilor mediului, dar admite "metamorfoza" unor plante în altele.
Aristotel este considerat fondatorul zoologiei datorită unor ample sinteze ştiinţifice: "Istoria animalelor", "Părţile animalelor", "Generaţiile animalelor", "Mişcările animalelor". Analizând embrionul de găină, el constată dezvoltarea progresivă a organelor în timpul embriogenezei.
Aristotel a fost un adept al concepţiei autogenezei vieţii. De exemplu, el afirma că "vieţuitoarele pot să apară nu numai la încrucişare, ci şi din mâl", însă în ideile sale era fixist cu toate că foarte aproape de transformism.
În ce priveşte locul omului, Aristotel îl consideră ca pe un animal - "zoon politicon" - în care s-au realizat toate intenţiile naturii.
El introduce noţiunea de specie ca o categorie logică şi aranjează vieţuitoarele conform "scării gradaţiei" naturii, de la plante la animale şi apoi la om.
Teophrast din Eres de Lesbos (370-287 î.e.n.) este considerat fondatorul botanicii. Fiind elevul lui Aristotel, Teophrast generalizează datele despre plante şi scrie lucrarea "Istoria plantelor". El susţine ideea despre transformarea plantelor sub acţiunea factorilor mediului, dar admite "metamorfoza" unor plante în altele.
Idei similare filozofiei greceşti găsim şi în antichitatea romană.
Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.) sistematizează datele din lumea vegetală şi animală în renumita sa lucrare "Historia naturalis" (în 37 de volume).
Lucretius Carus (98-55 î.e.n.) susţine ideea lui Democrit despre hazard ca bază a vieţii în Universul infinit, în poemul său "De Rerum Natura" dă o explicaţie evoluţionistă originii plantelor şi animalelor. Lucretius poate fi socotit precursor a multe teorii moderne:
- despre selecţia naturală ca factor al evoluţiei (afirmă că monstruozităţile şi formele mai puţin dotate sunt eliminate);
- sociobiologia (evidenţiază rolul limbajului şi al etologiei comparate în comunicarea animalelor);
- teoriile corpusculare ale eredităţii (vorbeşte despre existenţa unor elemente diverse ("primordia multis") transmise de la tată la fiu).
Ideile antichităţii greceşti şi romane sunt uitate în Evul Mediu, care reprezintă o perioadă de traversare a deşertului, în acest timp predomină ideile despre creaţie, invariabilitate şi fixitate. Chiar şi opera lui Aristotel este denaturată: din 1211, Consiliul din Paris interzice predarea fizicii lui Aristotel, iar din 1215, de fapt s-a interzis citirea "Metafizicii" şi "Filozofiei naturale". Ideile transformiste şi ale evoluţiei biologice sunt foarte rare în această epocă.
Ibn Şina (Avicena) susţine originea materială a bolilor infecţioase, contribuind la dezvoltarea medicinii.
Albert cel Mare (1113-1280) descrie numeroase fenomene naturale şi acceptă transformarea (dar eronată) a unor specii de plante în altele sub influenţa solului şi nutriţiei.
Ibn Şina (Avicena) susţine originea materială a bolilor infecţioase, contribuind la dezvoltarea medicinii.
Albert cel Mare (1113-1280) descrie numeroase fenomene naturale şi acceptă transformarea (dar eronată) a unor specii de plante în altele sub influenţa solului şi nutriţiei.
Ideile transformismului biologic sunt reînviate şi, evident, dezvoltate în Epoca Renaşterii de o serie de personalităţi.
Leonardo da Vinci (1452-1519), care este socotit drept mintea universală a Renaşterii, pune bazele paleontologiei (constată dinamica scoarţei terestre) şi ale anatomiei comparate (caracterizează structura corpului uman şi a unor animale).
John Ray (1627-1705) se consideră a fi cel mai prestigios botanist al secolului al XVII-lea. El defineşte noţiunea de specie ca o categorie taxonomică şi susţine ideea stabilităţii speciilor, admiţând, în unele cazuri, posibilitatea transformării lor.
John Ray (1627-1705) se consideră a fi cel mai prestigios botanist al secolului al XVII-lea. El defineşte noţiunea de specie ca o categorie taxonomică şi susţine ideea stabilităţii speciilor, admiţând, în unele cazuri, posibilitatea transformării lor.
In această epocă se remarcă opera lui Charles Linné (1707-1778), savant suedez, cu numele adevărat Carol Ingemarsson. Ch. Linné, sistematizând datele cunoscute, a creat un sistem destul de reuşit (dar artificial) al naturii. De menţionat că încercări de sistematizare a plantelor şi animalelor au fost întreprinse şi până la Ch. Linné. Adeseori se aminteşte despre sistemul de plante al lui Tournefort (1656-1708), care era mai puţin precis decât cel al lui Ch. Linné şi avea drept criteriu de bază forma corolei plantelor.
Ch. Linné clasifică lumea în trei regnuri: mineral, vegetal şi animal. Lumea vegetală o clasifică în 24 de clase: 23 de clase - plante cu flori şi o clasă - plantele fără flori; pe când lumea animală o clasifică în 6 clase: mamiferele, păsările, reptilele şi amfibiile (?), peştii, insectele, viermii (?). Aceasta i-a permis să sistematizeze peste 10 000 de specii de plante şi circa 4200 de specii de animale, însă, deşi drept criteriu de bază a clasificării plantelor Ch. Linné folosea structura florii, dar el nu a înţeles în cele din urmă natura sexualităţii la plante.
Ch. Linné (alături de alţi savanţi) a introdus în denumirea speciilor nomenclatura binară (1732), conform căreia denumirea de specie este alcătuită din două cuvinte latine: unul (primul) - substantivul, care indică asupra proprietăţilor generale ale organismului (genului) şi al doilea - adjectivul, care caracterizează anumite însuşiri ale organismului. Astfel, limba latină a rămas "vie" prin nemurirea ştiinţei acestui savant.
Considerând specia ca unitate elementară a sistematicii, el afirmă că ea (specia) este fixă şi invariabilă, astfel fiind un adept înflăcărat al creaţionismului şi metafizicii (invariabilităţii fenomenelor).
Expresia clasică a lui Ch. Linné, care trece ca un fir roşu prin operele sale principale: "Systema naturae" (l735), "Fundamenta botanica" (1736), "Philosophia botanica" (1751), "De sexu plantarum" (1760), "Genera plantarum" (1764) este următoarea: "Species tot sunt quot diversas formas ab initio creavit infinitum ens" - Sunt atâtea specii câte forme diferite a produs la început fiinţa infinită.
Cronicarii lui Ch. Linné afirmă că în cele din urmă el admitea că organismele se pot schimba, pentru aceasta folosind noţiunea de "varietate".
Ch. Linné clasifică omul la primate, determinându-l ca Homo sapiens. în scrisoarea către botanistul Gmelin (1709-1775) din 14 februarie 1747 el afirmă: "... dacă l-aş fi numit pe om maimuţă sau invers, asupra mea s-ar fi năpustit teologii, dar după regulile ştiinţei eu aş fi trebuit să fac acest lucru". »
In concluzie, Ch. Linné a conceput natura ca o succesiune de specii de fiinţe organizate în unităţi discrete şi distincte, legate printr-o origine comună, alcătuite din indivizi cu trăsături generale identice.
Ch. Linné clasifică lumea în trei regnuri: mineral, vegetal şi animal. Lumea vegetală o clasifică în 24 de clase: 23 de clase - plante cu flori şi o clasă - plantele fără flori; pe când lumea animală o clasifică în 6 clase: mamiferele, păsările, reptilele şi amfibiile (?), peştii, insectele, viermii (?). Aceasta i-a permis să sistematizeze peste 10 000 de specii de plante şi circa 4200 de specii de animale, însă, deşi drept criteriu de bază a clasificării plantelor Ch. Linné folosea structura florii, dar el nu a înţeles în cele din urmă natura sexualităţii la plante.
Ch. Linné (alături de alţi savanţi) a introdus în denumirea speciilor nomenclatura binară (1732), conform căreia denumirea de specie este alcătuită din două cuvinte latine: unul (primul) - substantivul, care indică asupra proprietăţilor generale ale organismului (genului) şi al doilea - adjectivul, care caracterizează anumite însuşiri ale organismului. Astfel, limba latină a rămas "vie" prin nemurirea ştiinţei acestui savant.
Considerând specia ca unitate elementară a sistematicii, el afirmă că ea (specia) este fixă şi invariabilă, astfel fiind un adept înflăcărat al creaţionismului şi metafizicii (invariabilităţii fenomenelor).
Expresia clasică a lui Ch. Linné, care trece ca un fir roşu prin operele sale principale: "Systema naturae" (l735), "Fundamenta botanica" (1736), "Philosophia botanica" (1751), "De sexu plantarum" (1760), "Genera plantarum" (1764) este următoarea: "Species tot sunt quot diversas formas ab initio creavit infinitum ens" - Sunt atâtea specii câte forme diferite a produs la început fiinţa infinită.
Cronicarii lui Ch. Linné afirmă că în cele din urmă el admitea că organismele se pot schimba, pentru aceasta folosind noţiunea de "varietate".
Ch. Linné clasifică omul la primate, determinându-l ca Homo sapiens. în scrisoarea către botanistul Gmelin (1709-1775) din 14 februarie 1747 el afirmă: "... dacă l-aş fi numit pe om maimuţă sau invers, asupra mea s-ar fi năpustit teologii, dar după regulile ştiinţei eu aş fi trebuit să fac acest lucru". »
In concluzie, Ch. Linné a conceput natura ca o succesiune de specii de fiinţe organizate în unităţi discrete şi distincte, legate printr-o origine comună, alcătuite din indivizi cu trăsături generale identice.
In secolul al XVIII-lea, gandirea orientata pe ideea de evoluţie se caracterizează prin lupta contra fixismului şi creaţionismului care dominau până atunci gândirea biologică; în baza acestei contradicţii apare evoluţionismul romantic, natur-filozofic.
Printre personalităţile sec. XVIII-XIX se remarcă o serie de savanţi.
Georges Louis Leclerc Buffon (1707-1788) a fost un naturalist francez
genial, membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa doar la 26 de ani, intendent al Grădinii Regelui la 32 de ani. După el, geniul nu este altceva decât o mare aptitudine pentru răbdare ("La genie n'est autre chose qu'une grande aptitude à la patience").
G. Buffon scrie "Histoire naturelle generale et particuliere" ("Istoria naturală şi particulară") în mai multe volume, în volumul I al acestei opere el prezintă idei îndrăzneţe asupra originii Pământului şi a întregului Sistem Solar, atribuind planetei noastre circa 74 000 de ani (faţă de cei 6 000 preconizaţi de biserică) şi împărţind istoria Pământului în 7 perioade.
Acest savant prin ideile sale a fost precursorul transformismului lui J.B.Lamarck, susţinând că totul se transformă în Univers şi pe Pământ. Variaţia speciilor era explicată prin influenţa mediului (poziţie caracteristică lamarckismului). Toate animalele, inclusiv şi omul, se dezvoltă de la o tulpină comună, perfecţionându-se şi transformându-se. în explicarea diversităţii animalelor savantul acordă o deosebită atenţie factorului geografic şi climei, punând astfel bazele biogeografiei.
La o citire mai atentă a operei lui G. Buffon putem întâlni idei despre codificarea ereditară. De exemplu, el afirmă: "... există în natură un prototip general al fiecărei specii datorită căruia fiecare individ este modelat, dar care se realizează, se modifică şi se perfecţionează sub acţiunea mediului."
Cunoscutul poet german Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) a fost şi un bun naturalist; în lucrarea sa, „Metamorfozele plantelor", el susţine ideea unui precursor comun în dezvoltarea plantelor şi transformarea diferitelor părţi ale plantei.
G. Buffon scrie "Histoire naturelle generale et particuliere" ("Istoria naturală şi particulară") în mai multe volume, în volumul I al acestei opere el prezintă idei îndrăzneţe asupra originii Pământului şi a întregului Sistem Solar, atribuind planetei noastre circa 74 000 de ani (faţă de cei 6 000 preconizaţi de biserică) şi împărţind istoria Pământului în 7 perioade.
Acest savant prin ideile sale a fost precursorul transformismului lui J.B.Lamarck, susţinând că totul se transformă în Univers şi pe Pământ. Variaţia speciilor era explicată prin influenţa mediului (poziţie caracteristică lamarckismului). Toate animalele, inclusiv şi omul, se dezvoltă de la o tulpină comună, perfecţionându-se şi transformându-se. în explicarea diversităţii animalelor savantul acordă o deosebită atenţie factorului geografic şi climei, punând astfel bazele biogeografiei.
La o citire mai atentă a operei lui G. Buffon putem întâlni idei despre codificarea ereditară. De exemplu, el afirmă: "... există în natură un prototip general al fiecărei specii datorită căruia fiecare individ este modelat, dar care se realizează, se modifică şi se perfecţionează sub acţiunea mediului."
Cunoscutul poet german Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) a fost şi un bun naturalist; în lucrarea sa, „Metamorfozele plantelor", el susţine ideea unui precursor comun în dezvoltarea plantelor şi transformarea diferitelor părţi ale plantei.
Ideile transformiste s-au cristalizat într-o teorie graţie savantului francez Jean-Baptiste- Pierre-Antoine de Monet, cavaler de Lamarck (1744-1829). Această teorie, expusă în lucrarea sa de bază "Filozofia zoologiei" ("Philosophie zoologique") în două volume (1809), a fost în continuare numită lamarckism.
J.B.Lamarck admite autogeneza vieţii şi susţine transformarea unor specii în altele printr-un progres constant de la simplu la compus ("teoria gradaţiei"). După el, organele noi apar ca răspuns "la acţiunea mediului", iar "dimensiunile lor sunt proporţionale cu folosirea sau nefolosirea lor"(?). Anume după principiul "funcţia creează organul" J.B.Lamarck explică lipsa ochilor la cârtiţă, gâtul lung la girafă etc., evident în mod foarte simplist. Dar greşeala a fost şi mai esenţială când a afirmat: "caracterele dobândite de organism se moştenesc". Datele experimentale ulterioare au demonstrat că nu orice caracter dobândit se moşteneşte, ci doar acele care sunt întărite ereditar.
J.B.Lamarck clasifică animalele în 14 clase, folosind ca bază principiul gradaţiei şi dezvoltării de la simplu la compus. Omului îi atribuie o origine animală, afirmând că a apărut de la o rasă patrupedă care a evaluat la o rasă bipedă.
Însă extrapolarea rolului mediului în transformarea organismelor i-a impus afirmaţia greşită că specia nu există real. ("Nu poate exista real ceea ce se transformă (schimbă) permanent" - afirmă J.B.Lamarck.)
Esenţa lamarckismului poate fi reprezentată prin următoarele:
1) mediul fizic produce în organismul vegetal, prin acţiune directă, noi caractere;
2) în organismul animal caracterele noi apar în urma dobândirii de noi obiceiuri prin adaptarea la mediu;
3) organismele răspund în mod adecvat la factorii mediului, adaptarea fiind întotdeauna directă;
4) caracterele noi sunt întărite prin efort continuu;
5) dezvoltarea organelor este rezultatul folosirii sau nefolosirii lor;
6) caracterele dobândite în cursul vieţii organismului sunt fixate ereditar;
7) natura evoluează graţie unei forţe interioare ("tendinţa perfecţionării");
8) influenţa mediului poate să altereze ordinea ideală a naturii.
J.B.Lamarck admite autogeneza vieţii şi susţine transformarea unor specii în altele printr-un progres constant de la simplu la compus ("teoria gradaţiei"). După el, organele noi apar ca răspuns "la acţiunea mediului", iar "dimensiunile lor sunt proporţionale cu folosirea sau nefolosirea lor"(?). Anume după principiul "funcţia creează organul" J.B.Lamarck explică lipsa ochilor la cârtiţă, gâtul lung la girafă etc., evident în mod foarte simplist. Dar greşeala a fost şi mai esenţială când a afirmat: "caracterele dobândite de organism se moştenesc". Datele experimentale ulterioare au demonstrat că nu orice caracter dobândit se moşteneşte, ci doar acele care sunt întărite ereditar.
J.B.Lamarck clasifică animalele în 14 clase, folosind ca bază principiul gradaţiei şi dezvoltării de la simplu la compus. Omului îi atribuie o origine animală, afirmând că a apărut de la o rasă patrupedă care a evaluat la o rasă bipedă.
Însă extrapolarea rolului mediului în transformarea organismelor i-a impus afirmaţia greşită că specia nu există real. ("Nu poate exista real ceea ce se transformă (schimbă) permanent" - afirmă J.B.Lamarck.)
Esenţa lamarckismului poate fi reprezentată prin următoarele:
1) mediul fizic produce în organismul vegetal, prin acţiune directă, noi caractere;
2) în organismul animal caracterele noi apar în urma dobândirii de noi obiceiuri prin adaptarea la mediu;
3) organismele răspund în mod adecvat la factorii mediului, adaptarea fiind întotdeauna directă;
4) caracterele noi sunt întărite prin efort continuu;
5) dezvoltarea organelor este rezultatul folosirii sau nefolosirii lor;
6) caracterele dobândite în cursul vieţii organismului sunt fixate ereditar;
7) natura evoluează graţie unei forţe interioare ("tendinţa perfecţionării");
8) influenţa mediului poate să altereze ordinea ideală a naturii.
În explicarea transformărilor din natura şi evoluţia organismelor J.B.Lamarck utilizează patru principii, şi anume:
1) variabilitatea organismelor sub acţiunea condiţiilor mediului şi adaptarea lor;
2) moştenirea caracterelor dobândite în cursul vieţii(?!);
3) dezvoltarea organelor ca rezultat al utilizării sau neutilizării lor(?!);
4) existenţa în organisme a unei tendinţe interne spre perfecţionare (?!).
Lamarckismul rămâne prima concepţie închegată, care a pus bazele evoluţionismului clasic. Ideile lamarckiste au fost dezvoltate şi au servit drept bază a neolamarckism-ului (care explică evoluţia ca rezultat al activităţii fiziologice a organismului în procesul de adaptare la mediu şi al transmiterii ereditare a caracterelor dobândite, selecţia naturală fiind privită ca un factor secundar).
1) variabilitatea organismelor sub acţiunea condiţiilor mediului şi adaptarea lor;
2) moştenirea caracterelor dobândite în cursul vieţii(?!);
3) dezvoltarea organelor ca rezultat al utilizării sau neutilizării lor(?!);
4) existenţa în organisme a unei tendinţe interne spre perfecţionare (?!).
Lamarckismul rămâne prima concepţie închegată, care a pus bazele evoluţionismului clasic. Ideile lamarckiste au fost dezvoltate şi au servit drept bază a neolamarckism-ului (care explică evoluţia ca rezultat al activităţii fiziologice a organismului în procesul de adaptare la mediu şi al transmiterii ereditare a caracterelor dobândite, selecţia naturală fiind privită ca un factor secundar).
