"Felinele torcatoare" sau speciile din genul Felis - evolutie
A fost descoperit cel mai ciudat strămoş al felinelor: croco-pisica!
Cercetătorii au descoperit fosila veche de 100 de milioane de ani a unei creaturi ce pare a fi o combinație fatala intre un crocodil si o pisica.
Animalul este în mod cert o reptila, cu corpul acoperit de o piele asemănătoare celei a crocodililor actuali, însă împărtășește in același timp şi numeroase trăsături specifice felinelor, cum este si banala pisica domestica, scrie Daily Mail.
Ciudatul hibrid are trunchiul, coada şi labele de reptilă, la prima vedere, însă maxilarul adăpostește si o pereche de canini, coloana vertebrală este extrem de flexibilă, iar membrele sunt mai subțiri, mai grațioase decât ne-am aștepta în cazul unui crocodil.
Mai mult, măsurătorile oamenilor de știință arata ca animalul străvechi, numit Pakasuchus kapilimai, nu era mai mare decât o pisică din ziua de astăzi, având un craniu de numai șapte centimetri, iar obiceiurile sale erau asemănătoare celor ale felinelor actuale.
O explicație pentru aceasta neașteptata surpriza a evoluției poate fi găsită în faptul ca pisica-crocodil trăia într-o zonă din emisfera sudică ce a fost asaltată la mijlocul Cretacicului de mici mamifere care constituiau o pradă greu de prins pentru reptilele greoaie.
"La prima vedere, acest crocodil încerca din greu să devină mamifer", pentru a face faţă intrușilor, mai rapizi şi mai flexibili ca orice alt animal din perioada respectivă, crede doctorul Patrick O'Connor, de la Universitatea Ohio, conducătorul echipei internaționale care a descoperit fosila.
Animalul este în mod cert o reptila, cu corpul acoperit de o piele asemănătoare celei a crocodililor actuali, însă împărtășește in același timp şi numeroase trăsături specifice felinelor, cum este si banala pisica domestica, scrie Daily Mail.
Ciudatul hibrid are trunchiul, coada şi labele de reptilă, la prima vedere, însă maxilarul adăpostește si o pereche de canini, coloana vertebrală este extrem de flexibilă, iar membrele sunt mai subțiri, mai grațioase decât ne-am aștepta în cazul unui crocodil.
Mai mult, măsurătorile oamenilor de știință arata ca animalul străvechi, numit Pakasuchus kapilimai, nu era mai mare decât o pisică din ziua de astăzi, având un craniu de numai șapte centimetri, iar obiceiurile sale erau asemănătoare celor ale felinelor actuale.
O explicație pentru aceasta neașteptata surpriza a evoluției poate fi găsită în faptul ca pisica-crocodil trăia într-o zonă din emisfera sudică ce a fost asaltată la mijlocul Cretacicului de mici mamifere care constituiau o pradă greu de prins pentru reptilele greoaie.
"La prima vedere, acest crocodil încerca din greu să devină mamifer", pentru a face faţă intrușilor, mai rapizi şi mai flexibili ca orice alt animal din perioada respectivă, crede doctorul Patrick O'Connor, de la Universitatea Ohio, conducătorul echipei internaționale care a descoperit fosila.
Evoluţia felinelor - o istorie a pisicilor
Dacă denumirea metaforică a câinelui a rămas în istorie drept „cel mai bun prieten al omului”, e probabil corect să spunem că pisica domestică este „cel mai interesant prieten al omului”. În ultimii ani, pisicile au depăşit câinii ca număr de animale domestice deţinute de familiile din Statele Unite, şi nu e ceva ieşit din comun să existe mai mult de un asemenea animal în fiecare casă în care trăiesc pisici. Cei care au studiat natura legăturilor stabilite de pisici cu deţinătorii lor arată că relaţia cu o pisică are pentru om un număr de beneficii psihologice şi emoţionale. Deşi posesorii de pisici ştiau deja asta, studiile nu fac decât să sublinieze importanţa pisicilor pentru societate în general.
Astăzi, pisica (Felis catus) este considerată o specie domesticită, încadrată taxonomic separat de strămoşul ei sălbatic, pisica sălbatică (Felis silvestris). Totuşi, deşi asemănătoare câinelui ca statut de specie domesticită şi animal de companie, se deosebeşte de acesta prin relaţia stabilită cu stăpânii ei umani şi particularităţile coexistenţei cu specia umană. Cu toate că pisicile sunt făcute să lege relaţii puternice şi persistente cu oamenii care au grijă de ele, ele şi-au păstrat abilitatea de a vâna şi de a supravieţui în absenţa omului. Din acest punct de vedere, pisica este în continuare un fel de animal paradoxal, o „anomalie”, prin faptul că unele pisici din specia „domestică” sunt animale de casă răsfăţate şi preţuite de posesorii lor ca animale de companie, în timp ce altele trăiesc, practic, în sălbăticie.
O trecere în revistă a istoriei evoluţiei acestei specii şi a domesticirii ei poate aduce puţină lumină asupra acestei situaţii.
Filogenia pisicilor (istoria evoluţiei lor)
Pisica este un membru al ordinului Carnivora, care include un grup eterogen de animale, exclusiv prădătoare. Carnivorele sunt denumite astfel datorită măselelor lor carnasiere bine dezvoltate, care includ al patrulea premolar superior mărit şi primul molar inferior de pe fiecare parte a maxilarului. Aceste adaptări ale dentiţiei fac dinţii foarte eficienţi la sfâşierea prin forfecare a prăzii. Toate carnivorele au, de asemenea, incisivi mici şi ascuţiţi în partea din faţă a gurii, pentru reţinerea prăzii şi patru canini alungiţi, ca nişte pumnale pentru înjunghiere şi sfâşiere.
Miacidele sunt considerate a fi familia ancestrală pentru toţi membrii ordinului Carnivora şi par să fie primele animale cu măsele carnasiere. Acest grup eterogen de mamifere prădătoare au evoluat în Eocen, acum aproximativ 54 de milioane de ani, fiind originare, la rândul lor, din insectivorele din Cretacic. Majoritatea speciilor erau arboricole, cu corpuri alungite, suple, picioare scurte şi coadă lungă.
Acum aproximativ 30 de milioane de ani, miacidele s-au separat în două grupe: viverinele şi miacinele. Viverinele sunt în prezent cunoscute ca fiind cel mai primitiv strămoş al pisicilor domestice, în timp ce miacinele au dat naştere, prin evoluţie, câinilor, urşilor, ratonilor şi mustelidelor.
Viverinele s-au scindat în două linii primare de evoluţie: una a produs câteva feline preistorice de dimensiuni mari, inclusiv Smilodon-ul (tigrul cu dinţii sabie). Cealaltă linie a inclus specia Dinictis, o felină mică care a evoluat în câteva specii distincte de pisici. Cele mai multe dovezi sugerează că Dinictis ar fi strămoşul originar al tuturor speciilor de feline care există în prezent, inclusiv pisica domestică.
O altă teorie susţine că strămoşul direct al tuturor pisicilor ar fi Felis attica, o specie dispărută din subfamilia Felinae. apărută acum cca. 12 milioane de ani. Felis attica era o felină mică, asemănătoare cu un râs, unul din strămoşii pisicilor moderne, ca Felis lunensis (pisica lui Martelli), care a apărut acum cca. 2.5 milioane de ani, în Pliocen. Rămăşiţe fosile de F. attica au fost recuperate din Eurasia de vest. În prezent face obiectul unui gen separat, fiind specia reprezentativă pentru acesta: Pristifelis (Salesa et al. 2012).
Taxonomia pisicilor (clasificarea actuală)
Taxonomic, pisica domestică este clasificată ca un membru al familiei Felidae, care include patru genuri: Felis, Lynx, Panthera şi Acinonyx, considerate a fi „feline adevărate”, carnivore prădătoare. Caracteristicile comune tuturor sunt capul rotunjit, corpul flexibil, cu mers uşor şi silenţios, capacitate excelentă de păstrare a echilibrului, capacitate de depistare rapidă a mişcărilor prăzii cu ajutorul văzului şi auzului.
Genul Felis cuprinde 26 de specii de pisici, care cuprind şi pisica domestică şi strămoşul ei sălbatic: Felis silvestris. Aceasta poate fi găsită în toată Europa, Orientul Mijlociu şi Asia, separată în 3 subspecii (tabelul 1.2).
Specia cea mai nordică, pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), este găsită din Scoţia până în vestul Rusiei; este o pisică îndesată, cu un corp greoi, care trăieşte mai ales în regiuni împădurite.
Pisica sălbatică indiană (Felis silvestris ornata) este răspândită în Asia de Sud-Vest şi India de nord, în habitate aride, semideşertice.
Felis silvestris lybica, pisica sălbatică africană, este răspândită în majoritatea regiunilor Africii, trăind în habitate variate. Este mai suplă decât rudele ei mai nordice, cu blana mai subţire caracteristică felinelor din zonele calde. Felis silvestris lybica este considerată a fi strămoşul tuturor pisicilor domestice. Are blana vărgată caracteristică tuturor subspeciilor de pisică sălbatică, dar dungile sunt mai puţin pronunţate.
Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici, pasări și alte animale de mărime asemănătoare. În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obişnuiască ușor cu arii de răspândire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45-80 cm de lungime, coada de 25-40 cm și greutate de 3-8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.
Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.
Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului.
Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa. Nu urmărește niciodată prada care îi scapă.
Alte subspecii ale pisicii sălbatice
Subspecii africane:
Felis silvestris brockmani (Africa de Est)
Felis silvestris cafra (Africa de Sud)
Felis silvestris foxi (Africa de Vest)
Felis silvestris griselda (Africa Centrală)
Felis silvestris ocreata (Africa central-estică)
Felis silvestris pyrrhus (Africa central-vestică)
Subspecii asiatice:
Felis silvestris caudata (Zona Mării Caspice)
Subspecii europene:
Felis silvestris cretensis Pisica sălbatică cretană (Creta) (dispărută, deși s-au raportat apariții).
Felis silvestris jordansi Pisica sălbatică balearică (Insulele Baleare)
Felis silvestris reyi Pisica sălbatică corsicană (Corsica)
Felis silvestris silvestris Pisica sălbatică europeană (Europa)
Felis silvestris tartessia Pisica sălbatică sud-spaniolă (Peninsula Iberică)
Pisica domestică:
Felis silvestris catus Pisica domestică
Pisica sălbatică de 2 m din Woodchester!
Coryn Memory a dat publicității unele imagini care atestă existența unei pisici sălbatice de mari dimensiuni, de circa 2 m."Cred că imaginile sunt destul de concludente. Sunt cele mai bune imagini cu o pisică sălbatică mare în Marea Britanie", a spus Frank Tunbridge, expert în speciile de feline mari. Potrivit specialistului, animalul surprins în imagini corespunde cu descrierea "pisicii sălbatice" - are aproape 2 metri lungime, cca 50 de centimetri înălțime, are o coadă foarte lungă și mersul similar cu cel al unei feline mari.
Coryn Memory, cea care a făcut filmarea, spune că a mai filmat-o și în 2009, în apropiere de Stroud, dar imaginile cu felina pe zăpadă erau neclare.
Ea a luat legătura cu expertul în viață sălbatică Frank Tunbridge, care i-a împrumutat camera de luat vederi, iar cu ajutorul ei a filmat "pisica sălbatică" în 2010, în apropiere de Rodborough Common.
Imaginile au fost publicate abia pe 6 februarie 2012, în contextul în care în luna ianuarie au fost descoperite mai multe cadavre de căprioare mutilate, care aveau toate boturile mușcate și cărora le lipseau toate organele vitale, acestea fiind semnele distinctive ale unui atac de felină de tip panteră.
Subiectul "pisicii sălbatice din Woodchester" va fi prezentat și într-un documentar la care lucrează realizatorul Mark Fletcher, împreună cu Coryn Memory și Frank Tunbridge.
Iata un site cu imagini realiste si atragatoare pentru elevi si cu unele informatii, despre animalele preistorice: http://eng.prehistoric-fauna.com/publ/0-1
RăspundețiȘtergere